Numele lui Vlad Mercori apare în prim-plan într-o analiză amplă dedicată centurii metropolitane a Clujului, un proiect de peste un miliard de euro care readuce în discuție, cu o claritate inconfortabilă, ipoteza existenței unui sistem aproape industrial de falsificare a „experienței similare” în marile proceduri de achiziții publice.
În comentariul său, Vlad Mercori pune în oglindă proiectul centurii Clujului, evaluat la circa 1,1 miliarde de euro, cu centura Moscovei, estimată la aproximativ 1,7 miliarde de euro, subliniind disproporția, în condițiile în care diferența de anvergură dintre cele două orașe este evidentă. Licitația coordonată de primarul Emil Boc a fost reluată de trei ori, de fiecare dată existând o singură ofertă considerată validă și numeroase critici legate de documentațiile întocmite greșit. În cele din urmă, contractul a ajuns tot la compania Dimex, aceeași societate care depusese ofertă și la rundele precedente.
După parafarea contractului a apărut însă elementul de ruptură: o companie din Republica Srpska, prezentată inițial în spațiul public drept firmă „din Bosnia”, a transmis că nu și-a dat niciodată acordul să fie parte din proiect. Rolul său ar fi fost să furnizeze pentru Dimex „experiența similară”, în schimbul unei părți infime din afacere, estimate la 8–10 milioane de euro din total. Reprezentanții societății susțin că, în 2024, au refuzat explicit orice implicare și acuză că semnăturile și documentele ar fi fost falsificate pentru a le folosi numele.
Relatarea indică faptul că femeia care controlează compania din Republica Srpska ar fi declarat că a fost chiar amenințată să nu scoată la iveală falsul, astfel încât licitația să poată continua fără blocaje. Cazul a ajuns atât pe masa DNA, cât și la Parchetul European, dat fiind că o parte din finanțare provine din fonduri europene. Vlad Mercori notează că Emil Boc afirmă că nu avea cum să cunoască existența eventualelor falsuri, deoarece se bazează pe rapoartele echipei de achiziții, nu pe verificarea directă a fiecărui document depus.
Interlocutorii lui Mercori detaliază și practicile prin care companii din afara României sunt introduse în joc pentru a acoperi cerința de „experiență similară”. La nivelul Uniunii Europene există acorduri care deschid licitațiile publice și pentru firme din state terțe – precum Turcia sau Azerbaidjan. În realitate, o societate românească fără un portofoliu suficient de lucrări poate să-și „cumpere” eligibilitatea, asociindu-se cu un partener străin căruia îi cedează 1–2% din valoarea contractului, în schimbul istoricului de proiecte pe care acesta îl pune la dispoziție.
Cadrul legal permite ca experiența similară să fie cumulată de la toți membrii asocierii, fără ca legea să ceară ca nivelul acesteia să fie proporțional cu cota de participare. Drept urmare, o firmă cu doar 0,5% din contract poate aduce întregul portofoliu cerut pentru eligibilitate. Formal, compania străină ar trebui să ofere servicii efective – consultanță, inginerie, management de proiect – și să fie remunerată prin liderul asocierii, de regulă o firmă românească. În cazul centurii Clujului, suspiciunea este că totul a rămas la nivel de hârtie, cu documente falsificate și o asociere pur formală.
Vlad Mercori amintește că, în alte proceduri, autoritățile contractante au recurs la verificări directe la partenerii externi. Sunt evocate situații cu companii din Turcia, în care societăți de stat românești au trimis scrisori oficiale pentru a confirma dacă un constructor a lucrat efectiv la anumite proiecte și ce valori au avut acestea. Atunci când răspunsurile au fost negative sau nu au sosit în termen, ofertanții respectivi au fost descalificați din licitație.
În episodul de la Cluj rămâne o necunoscută majoră: dacă Primăria a contactat sau nu compania din Republica Srpska înainte de semnarea contractului. Persoana intervievată de Vlad Mercori sugerează că echipa de achiziții s-ar fi aflat sub o presiune semnificativă, în fața unei singure oferte și a riscului pierderii finanțării și a proiectului. În astfel de circumstanțe, controalele pot fi reduse la minimum, fie din neglijență, fie din dorința de a nu periclita o investiție considerată strategică.
Discuția ajunge inevitabil și la tema responsabilității: în dezbaterea publică, centrul criticilor este aproape întotdeauna primarul sau președintele de consiliu județean, deși în spatele lor se află aparatul tehnic și compartimentele de achiziții care redactează documentațiile și rapoartele. Este amintit și un alt caz, al unei firme românești care și-ar fi falsificat certificatul ANAF privind lipsa datoriilor, fals descoperit doar după ce autoritatea contractantă a verificat direct, pe site-ul instituției, veridicitatea documentului.
Potrivit informațiilor apărute după izbucnirea scandalului, firma din Republica Srpska ar fi constatat că datele și actele sale au fost utilizate fără acord în alte patru licitații organizate în România, de către societăți diferite. Această situație trimite la ideea unui posibil „model de afaceri” construit pe multiplicarea ilegală a documentelor de experiență similară, cu „clonarea” aceleiași companii străine în mai multe asocieri. Specialiști citați de Vlad Mercori atrag atenția că traseul acestor documente, transmise pe cale electronică, poate fi urmărit de autorități pentru a stabili cine poartă responsabilitatea.
Printre soluțiile tehnice discutate apare ideea introducerii obligativității de a legaliza la notar acordurile de asociere, în special în cazul contractelor de mare valoare. Verificarea identității administratorilor și prezența lor fizică în fața notarului ar bloca din start multe tentative de falsificare. În lipsa unor astfel de filtre și pe fondul presiunii permanente de a nu pierde bani europeni, dosare precum cel al centurii Clujului riscă să devină emblematice pentru vulnerabilitățile cronice ale sistemului românesc de achiziții publice.
